Cum ne ancoram in prezent?

Uneori oamenii pleaca din prezent in trecut, in amintirile placute sau in cele neplacute. De exemplu, intr-o relatie in care s-a instalat rutina si micile iritari cotidiene, unul dintre parteneri poate sa se uite peste umar, la intamplarile romantice de la inceputul relatiei, cu un sentiment de amaraciune si regret. El revine apoi in prezent, insa nu pentru a se concentra pe solutii pentru a face relatia din nou vie si activa, ci pentru concluzii triste si resemnate. Acesta persoana pare sa stea cu un picior in prezent, si cu altul in trecut. Nu se poate gandi la posibilitatea de a cauta o alta relatie, din cauza nostalgiei si a trairilor frumoase din trecut, si nu poate sa ramana in prezent, caci ar deveni evident ca traieste langa un fel de strain si ar fi prea dureros.

Anumite persoane au obiceiul de a vizita momentele triste si nefericite din trecut, si in timp devin deprimate si isi pierd dorinta de a trai. Raman cufundate in amintiri traumatice, si retrairea constanta a emotiilor neplacute le limiteaza actiunile din prezent. Din exterior aceste persoane au privirea defocalizata, pierd franturi din conversatie, iar mimica fatei lor arata tensiuni si drame interioare, chiar in situatiile placute. Persoanele orientate spre trecut adesea regreta lucruri pe care le-au facut sau decizii pe care le-au luat, sau chiar lucruri pe care nu au avut curaj sa le faca la momentul lor. Trecutul lor e o sursa de frustrare, vinovatie, suferinta.

Desigur, exista si situatii in care calatoriile imaginare prin trecut sunt utile si au efecte bune. Retrairea momentelor frumoase din trecut, atunci cand si prezentul este suficient de bun, este mai degraba benefica. Amintirile noastre ne intaresc sentimentul identitatii si al valorii personale. De asemenea, cand in prezent traim momentele dificile, sau crize existentiale, putem explora trecutul pentru a regasi resurse emotionale care sa ne ajute sa facem fata prezentului. Aceasta explorare a trecutului nu reprezinta o evadare din problemele actuale, ci o pregatire in vederea solutionarii lor. Regasirea momentelor dificile peste care am trecut, in care am avut sprijinul unor oameni dragi, ne incurajeaza sa descoperim solutiile necesare in prezent.

Amintirile frumoase sunt o hrana emotionala pentru perioadele mai aride din viata noastra. Mircea Eliade descrie, in unul dintre jurnalele sale, importanta calatoriilor in universul imaginar al trecutului sau, in locurile dragi: ori de cate ori, mai batran fiind, avea dureri neplacute de inima, isi lasa mintea sa pluteasca in trecutul tineretii sale, retraia anumite moment semnificative, si durerea disparea dupa o vreme.

Exista de asemenea persoane care traiesc in viitor, fiind foarte atente la scopurile lor si la ceea ce au de facut sa le atinga. Aceste persoane sunt ambitioase, proactive si disciplinate. Sunt foarte preocupate sa obtina succesul, si nici un pret nu este suficient de mare. Sacrifica prezentul pentru un viitor mai bun. Sacrifica placerile de moment, somnul si relaxarea, intalnirile cu prietenii, momentele cu cei dragi, si tot ce “mai poate astepta”, in favoarea unor rezultate precum siguranta financiara, statutul social, o proprietate intr-o zona mai buna a orasulu, un cont pentru studiile copiilor s.a. Traiesc intr-un ritm alert, sunt multumite cu viata lor. Singrul lucru de care se plang sunt relatiile lor cu cei din jur. Par sa intalneasca oameni nepotriviti, care nu le ofera tandrete si intelegere, ci mai degraba le reproseaza ca sunt absente emotional. Care este explicatia? Ca sa putem ignora nevoile din prezent in favoarea viitorului, trebuie sa invatam sa ne detasam de emotiile noastre, sa le punem in standby. Aceasta deconectarea are consecinte variate: neavand acces la ce simtim, pierdem multe semnale care ne-ar ghida in relatiile interpersonale; nu exprimam ceea ce simtim, si apoi uitam, ramanand surprinsi de noi insine cand facem o criza de nervi dintr-un motiv banal.

Un caz mai trist este cel al oamenilor care fug din prezent in viitor, pentru a se ingrijora in legatura cu tot felul de situatii posibile dezastruoase. Basmul lui Creanga despre drobul de sare ilustreaza in mod foarte precis aceasta situatie. Adeseori, cand o persoana nu are probleme concrete, observabile, in prezent, si totul pare minunat, ea incepe sa se teama de necunoscut, de posibilitatea de a pierde ceea ce este bun si frumos in viata sa. Unii oameni reusesc sa evite aceasta anxietatea legata de viitor, aruncandu-se in multe activitati, ramanand in permanenta cu mintea ocupata, suprasolicitandu-se. Este important ca ei sa inteleaga ca nu viitorul este sursa anxietatii, ci prezentul lor, caci in prezent traiesc aceasta emotie puternica. Toate intamplarile imaginare negative sunt o creatie mentala produsa in prezent.

Oamenii folosesc si alte modalitati de a evada din prezent, care nu ii duc nici in trecut nici in viitor, ci doar ii ajuta sa evite sa-si traiasca prezentul: uitatul excesiv la televizor, mancatul si fumatul compulsiv, conversatiile indelungate pe subiecte neimportante, consumul de alcool sau droguri, anxioliticele, antidepresivele.

In toate cazurile, dupa ce redescoperim comorile trecutului, sau exploram posibilitatile viitorului, este foarte important sa revenim in prezent. Prezentul inseamna luciditate si focalizarea pe solutii.

Ce strategii ne pot ajuta sa revenim si sa ramanem in prezent?

  1. Este important sa acceptam greselile pe care le-am facut noi insine in trecut, precum si evenimetele neplacute cauzate de cei din jur, intelegand faptul ca energia folosita pentru a suferi in legatura cu trecutul este o energie pe care am putea sa o folosim mult mai bine ca sa ne construim prezentul. Este bine sa plangem trecutul o vreme, lasand insa ranile emotionale sa se vindece, nu revenind asupra lor si redeschizandu-le, din nou si din nou. Daca am reflectat cu atentie asupra greselilor facute de noi, ca sa nu riscam sa le repetam, este cazul sa lasam evenimentele nefericite in spate si sa revenim in prezent. Doar in prezent putem lasa urme in jur, caci trecutul si viitorul sunt doar in mintea noastra.
  2. Este important sa ne asumam responsabilitatea pentru deciziile din prezent, de exemplu pentru munca pe care o desfasuram. Daca nu suntem impacati cu ceea ce facem, o sa tindem sa dam vina pe ceilalti, pe contextual cultural sau temporal, si o sa ne imaginam ca in alte timpuri sau in alte culturi oamenii au mai multe posibilitati si sunt prin urmare mai fericiti. Astfel negam prezentul si ne uitam de undeva dinafara la viata noastra, fara sa ne-o asumam. Woody Allen rezinta in mod creativ aceasta idee in ultimul sau film, “Midnight in Paris”: fiecare om viseaza ca paradisul e in alta parte, si astfel isi alimenteaza nemultumirile fata de prezent. Cand isi da seama ca fiecare epoca este imperfecta, si fiecare epoca isi are de asemenea aspectele sale bune, devine liber sa-si faca propriile alegeri, si isi regaseste puterea de a face schimbarile necesare. Eroul filmului, intelegand ca urmarirea perfectiunii este o iluzie, revine in prezentul sau, iese dintr-o relatie in care era nefericit, priveste in jurul sau si descopera o femeie care are gusturi si valori similare cu ale sale. Ea fusese acolo de ceva vreme, fara ca el sa o observe, pierdut cum era in idealurile si fanteziile sale.
  3. Este bine sa ne clarificam scopurile, astfel incat toate activitatile din prezent sa fie raportate la scopurile noastre viitoare. Scopurile trebuie sa urmareasca atat obtinerea succesului, cat si satisfacerea nevoilor noastre emotionale importante. Siguranta ca activitatea pe care o desfasuram in prezent este cea care ne va face sa fim fericiti in viitor ne ajuta sa scapam de ganduri si indoieli si sa tinem sub control tendinta de a ne gandi la altceva.

Pentru a ramane in prezent, putem sa facem activitati placute, care nu implica fuga in alte universuri imaginare: - lecturile care ne ajuta sa reflectam la viata noastra si la schimbarile pe care le putem face -  ascultarea muzicii fara cuvinte, care ne pune in legatura cu emotiile noastre - sportul si exercitiile fizice care presupun focalizarea pe respiratie si pe senzatiile din corp

Articol publicat in revista Unica, 2011