Despre fericire (1)

Am tot vorbit in ultima vreme cu un prieten despre sensul vietii si despre acel vis sau scop important care te face sa vrei sa fii viu.

As indrazni aici sa impart oamenii in doua categorii: cei care au ca scop in viata evitarea suferintei si cei care au ca scop gasirea fericirii. Daca incerc sa dau o forma celor doua categorii, primii mi se par intunecati, in alerta, cautand in jur pericole si probleme; ceilalti mi se par luminosi, increzatori, poate chiar inconstient de increzatori, focalizati pe succes. Ducand rationamentul mai departe, cred totusi ca nu exista doua categorii: suntem pe rand focalizati pe evitarea suferintei si pe cautarea fericirii. Ceea ce ne diferentiaza este timpul pe care il petrecem intr-una din atitudini si intensitatea ei.

Ma gandesc cum reusim sa ramanem prinsi in atitudinea de evitare a suferintei, cand din afara este evident ca am putea face mai mult, ca am putea vrea mai mult, ca “nu ne traim viata”. Reflectiile mele sunt de felul urmator: ai adunat lucruri, ai construit relatii, ai obtinut recunoastere, si te-ai bucurat mult de toate acestea o vreme. Acum nu te mai bucuri atat de mult cu ele, pentru ca au devenit o obisnuinta. Ai inceput in schimb sa te temi ca nu cumva sa le pierzi. Nu mai ai chef sa muncesti atat de mult pentru confortul material, dar nu vrei sa renuti la nimic, asa ca pur si simplu te resemnezi sa muncesti. Nu mai esti satisfacut de relatiile tale cu cei dragi, insa nu te vezi traind singur/a, fara ei. Ar fi prea frustrant sa stai o vreme singur/a. Si, la urma urmei, ceilalti, care inca nu-ti sunt apropiati, nu pot mai speciali decat cei din viata ta de acum. Cu siguranta te vor dezamagi si ei intr-o zi nu prea indepartata. La ce bun sa le provoci suferinta despartirii prietenilor de acum, sa fii o vreme singur, sa risti sa construiesti relatii noi, cand te temi ca vei parcurge acelasi cerc? In aceeasi ordine de idei, ai obtinut recunoasterea capacitatilor intr-un job si te-ai bucurat o vreme de certitudinea ca esti cineva. Dupa un timp, acelasi job incepe sa te plictiseasca si sa te frustreze, insa nu-ti vine deloc sa o iei de la capat intr-un loc de munca nou, sa revii la nesigurantele si la eforurile de la inceput.

Daca stai prea mult focalizat pe evitarea suferintei, vei iesi din aceasta stare doar prin cateva suturi serioase de la viata. Cum ar fi faptul ca-ti vei pierde dragile bunuri materiale. Sau ca vei fi parasit sau tradat de prieteni sau de partenerul de cuplu. Sau iti vei pierde pozitia atat de dorita de la munca.

Cum ajungem in cealalta atitudine, cum ajungem sa cautam fericirea? Cum ajungem sa vrem ceva cu disperare, sa stim ca exista sanse sa obtinem acel ceva, sa ne aventuram si sa riscam toate cartile pentru aceasta reusita?

Cred ca este foarte important, in acest caz, sa fim prieteni cu suferinta. Esti o fiinta rationala, stii prea bine ca nu esti vreun superman, ca nu esti nici doar puternic nici doar inteligent nici doar frumos nici doar norocos nici unic, asa ca sunt multe sanse sa nu-ti realizezi visul. Cu toate aceste minusuri, cu toate aceste riscuri, cu sanse mai mici chiar de 50%, te arunci catre atingerea scopului tau. Pui in balanta pe de o parte: pierderile, frustrarea traita daca nu reusesti, dezaprobarea celorlalti, scaderea ta in ochii tai in caz de esec, frica, ridicolul, iar de cealalta: intensitatea cautarii, ispita fericirii posibile, placerea de a-ti juca atuuri-le, maxima fericire de a te simti viu in fiecare moment al cautarii. Si balanta se inclina in directia riscului. Pastrarea echilibrului pierde de data asta.

Stiu oameni curajosi, care ar alege fara sa clipeasca riscul si aventura. Situatia lor este insa una interesanta: nu-i atrage nimic, nu este nimic in jur care sa justifice parasirea “casei” familiare si calde. Eu imi imaginez ca au fost momente in trecutul lor cand ceva foarte atragator si foarte important a fost in raza lor vizuala, insa a fost ignorat sau desconsiderat. Poate viata se razbuna purtandu-se precum un ospatar la resturant: iti pune o mancare foarte gustoasa in fata, exact in momentul potrivit, cand iti e foame. Tu te gandesti insa la mancarea de acasa din frigider, pe care o cunosti, din care ai mai mancat si saptamana trecuta. E adevarat ca trebuie sa mai astepti, ca trebuie s-o incalzesti, dar macar stii ca o sa-ti placa, macar stii ca n-o sa-ti faca rau. Si ospatarul asteapta o vreme, apoi iti ia mancarea din fata. Sigur, am putea sa divagam si sa ne intrebam de ce mai mergi la restaurant, si cine a comadat de fapt mancarea. Eu am ideile mele, doar ca acum prefer sa te las pe tine sa-ti gandesti propriile idei.

Care ar fi razbunarea? Data viitoare mancarea va fi mai departe, va trebui sa o descoperi, poate nici nu vei avea indicii care sa te ajute s-o recunosti, poate va fi atat de ascunsa incat vei trece de zeci de ori pe langa ea fara macar sa-i banuiesti prezenta.

Legand ideile intre ele, cred ca cei care nu stiu ce-i atrage foarte mult in viata au ratat niste decizii importante candva. Au refuzat sa se aventureze si sa atinga fericirea. Poate ca sa nu piarda ceva, poate ca sa nu riste nimic. Si acum sunt in cautarea indiciilor care sa-i ajute sa regaseasca ceea ce ii atrage. Mai intai au de invatat sa riste, sa-si asume riscuri mici mai intai, si apoi riscuri din ce in ce mai mari. Prea mult confort i-a facut sa uite ce inseamna riscul.

Comentarii la Despre fericire (1)
Ruxandra a spus:
10 octombrie 2008 15:26

foarte interesant. oamenii care nu stiu ce-i atrage in viata reprezinta pentru mine un mister. zilele trecute am crezut ca am ajuns la un pas la care aproape credeam ca nu mai exista lucruri care sa ma atraga, tocmai datorita faptului ca erau prea multe care ma atrageau... dar apoi am realizat ca asa ceva este imposibil atata timp cat esti deschis si iti doresti sa te manifesti ca un om viu :)

pregatesc niste cursuri de creativitate si la un mom dat facand research am descoperit o idee f interesanta. oamenii care prefera sa nu faca ceva decat daca au sanse 90%+ de reusita, realizeaza mult mai putine lucruri pe termen lung decat cei care incearca proiecte cu sanse mai mici. de ce?

simplu: atunci cand te avanti in 20 de proiecte, si din ele 5 iti reusesc, pe langa ca ai castigat experienta asupra cum anume pot 15 tipuri de proiecte sa esueze, ti-au iesit 5 proiecte. in schimb cel care nu va face decat un singur proiect pentru ca e singur, ii va fi reusit doar unul. e adevarat ca primul a avut o rata de succes de 25% fata de al doilea care a avut 100%... dar ca reusite efective, primul iese clar in avantaj.

Ruxandru a spus:
08 mai 2010 16:43

@Ruxandra

Imi suna a cantitate contra calitate.

Daca te avanti in 20 de proiecte si reusesti in 5 din ele, asta inseamna ca cheltuiesti energia echivalenta a 4 proiecte pentru a reusi 1 proiect.

In cealalta situatie ai randament mai mare si esti mai eficient.

Scrie parerea ta.
Nume (necesar)
Website