Efectele infertilitatii in viata de cuplu

Efectele infertilităţii asupra cuplului pot fi văzute în mai multe etape, în funcţie de durata eforturilor în timp şi de modul în care cei doi parteneri comunică şi îşi păstrează intimitatea în acest demers.

În prima etapă, cei doi parteneri işi doresc un copil şi încearcă să procreeze într-un mod natural. Pe măsură ce trece timpul şi rezultatele dorite se lasă aşteptate, apar primele simptome de anxietate şi frustrare. De regulă, aceste prime simptome sunt resimţite mai puternic de către femei, datorită în primul rând faptului că femeia este, ca alcătuire psihică, într-un contact mai direct cu emoţiile ei. De asemenea, în mod tradiţional, femeia tinde să preia responsabilitatea pentru neplăcerile produse în cuplu, şi începe să simtă tot mai multă vinovaţie. Încărcătura psihică se poate descărca indirect, în zonele mai dificile ale relaţiei. În plus, femeia poate începe să se compare cu prietenele ei care au deja un copil şi să se simtă nesigură şi inadecvată. Dacă în relaţie deja mai trăise sentimente de nesiguranţă, în legatură cu angajamentul partenerului său, acum aceste sentimente se pot amplifica şi femeia se confruntă cu fantasme în care este părăsită de soţul ei. În această primă etapă, este important ca cei doi parteneri să discute deschis şi direct despre dorinţa lor de a avea copii.

În a doua etapă, când cuplul a început diverse tratamente de fertilitate, efectele negative vin din faptul că femeia se ocupă de tratament şi de efectele acestuia mai degraba de una singură. De multe ori, soţul ei nu poate fi alături de ea în timpul tratamentului, din cauze obiective: îşi asumă mai degrabă rolul celui care trebuie să asigure un venit stabil şi nu poate lipsi de la muncă. Totuşi, adeseori bărbatul lipseşte şi din punct de vedere emoţional de lângă partenera sa. Această absenţă este justificată atât de atitudinea bărbatului, cât şi de cea a femeii: el se protejează de emoţiile de anxietate şi neputinţă produse de situaţia cuplului, şi această apărare se traduce în distanţă emoţională; ea încearcă să-l protejeze pe el de suferinţă, şi îşi ascunde emoţiile de frică pentru ca i se par nepotrivite. În timp se formează un cerc vicios. Cu cat emoţiile reprimate ale femeii devin mai intense, cu atât ea le va descărca în crize de plâns sau furie, în aparenţă nejustificate. Barbatul, ca reacţie, va deveni şi mai controlat, şi îi va reproşa partenerei sale ieşirile emoţionale. Totuşi, deşi comportamentele de suprafaţă din această perioadă par mai degraba reci, în plan profund se amplifică anxietatea, furia şi frustrarea. Fiecare dintre cei doi parteneri suferă. Cel care suferă mai mult este cel care îşi doreşte mai mult copilul, de obicei femeia, dar uneori barbatul. Femeia poate să regreseze emoţional şi să simtă nevoia unui ataşament emoţional mai strâns. Dacă se simte respinsă, se poate focaliza mai mult pe carieră şi îşi poate nega nevoile şi dependenţa emotională. Este important ca bărbatul să înţeleagă modificările psihice ale partenerei sale, şi să îşi dezvolte toleranţa şi capacitatea de a o sprijini.

Psihologia leagă infertilitatea fiziologică de anumite aspecte specifice ale stilului de viaţă al femeii contemporane: femeia adoptă un rol social masculin, focalizându-se pe carieră şi pe statutul obţinut prin eforturi proprii; ea se ocupă de corpul său pentru a obţine admiratia celorlalţi, facând eforturi să meargă la sală sau la centrele de înfrumuseţare, impunându-şi diete şi cheltuind mulţi bani pe vestimentaţie modernă; însă ea este mai puţin preocupată de sănătatea şi starea de bine a corpului său, adeseori din cauza lipsei timpului; ei îi este greu sa îşi acorde suficient timp pentru odihnă, sau nu are răbdare să gătească sau să facă ordine în casă; îşi priveşte corpul mai degrabă ca pe un obiect de care e mulţumită sau care o dezamăgeşte, şi mai puţin ca pe o sursă a vieţii, a feminităţii şi a maternităţii. Când nu reuşeşte să rămână însărcinată, ea dezvoltă agresivitate faţa de propriul său corp, pe care îl poate percepe ca pe un adversar care stă în calea împlinirii ei. Ea va merge la un medic să primească un diagnostic şi speră ca acest diagnostic să nu fie grav. Totuşi, evită să îşi asculte corpul şi să conştientizeze că acesta este neglijat şi are nevoie de atenţie.

Putem vorbi de o a treia etapa, când tratamentele continuă, şi rezultatele întârzie să apară timp de mai mulţi ani. Fie cei doi abandoneaza procesul, fie nu sunt constanţi în tratamentele de fertilitate şi acţiunile legate de procreare. Uneori presiune psihologică devine prea mare şi ei reuşesc doar să se detaşeze de ea. În acest caz, eşecul de a avea un copil este privit de multe cupluri ca fiind cel mai rău eveniment din viaţa lor. Orice problemă apare în cuplu, va fi accentuată. În plus, celor doi le este tot mai greu sa relaţioneze cu prietenii lor care au copii. Dacă până acum nu au apelat la psihoterapie de cuplu, în acest moment devine esenţial să ceară ajutorul cuiva din exterior. Discutate cu grijă, într-o atmosferă calmă şi caldă, emoţiile şi frustrările lor îi pot ajuta să devină chiar mai apropiaţi decât înainte şi să îşi îmbogăţească viaţa de cuplu în alte moduri posibile.

Cercetările arată ca 69% dintre femei consideră sexul planificat ca fiind mai degabă o povară, care duce la lipsa de intimitate. Ele pot să piardă legătura dintre romantism şi actul sexual, ceea ce duce la o înstrăinare emoţională faţă de partener.

Doar 40% dintre femei afirmă că partenerul lor a constituit cel mai mare sprijin în perioada tratamentelor de fertilitate, şi mai mult de 25% consideră că partenerul lor ar fi putut fi mai suportiv. Aproape 3 femei din 10 simt că partenerul lor nu este la fel de implicat şi dedicat ca şi ele în încercarea de a avea un copil.

Materialul a stat la baza unui articol publicat in revista Unica, 2011.