Gratie si forta. Treya Killam Wilber: o vindecare spirituala dincolo de moarte - de Ken Wilber

O femeie. Fragmente din viata ei. Efortul ei de a invinge cancerul si efectele lui devastatoare. Modul in care cancerul o ajuta sa inteleaga moartea si viata, si sa accelereze dezvoltarea capacitatilor de a trai constient. Starile emotionale prin care trece, descrise uneori atat de precis incat simti ca femeia e in aceeasi incapere cu tine.

Relatia ei de iubire cu Ken Wilber, THE Ken Wilber. Aspectele umane ale relatiei lor, aspectele mistice ale relatiei lor, aspectele infantile ale relatiei lor. Priviri aruncate in intimitatea relatiei lor, acolo unde problemele create de boala ei incep sa transforme in infern o relatie care incepuse minunat. Munca lor de a pastra o relatie frumoasa, psihoterapia, ajutorul reciproc, intelegerea toleranta a propriilor defecte si a defectelor celor dragi.

Reactiile femeii la tratamentele medicale, conventionale sau alternative. Incercarile ei neobosite de a gasi un drum afara din intunericul in care o arunca perspectiva unei morti premature. Reactiile ei umane fata de cei care incercau sa o “ajute” impunandu-si diversele convingeri despre boala si despre vina bolnavului de a se fi imbolnavit. Perseverenta orientata catre autoacceptare, dobandita dupa multe multe incercari.

Nimic neobisnuit. Nimic suprauman. Poate doar perseverenta. Si refuzul de a se resemna, de a se abandona supararii si tristetii. Ajutorul enorm al meditatiei, si in special al practicii compasiunii fata de propria persoana si fata de toate fiintele.

Capatul drumului: seninanatea pasionata. Bucuria de a trai viata, chiar cand viata inseamna durere fizica si pierdere si suferinta.

“Budismul si boala m-au invatat sa traiesc cu “nu stiu”, sa nu incerc sa controlez curgerea vietii, sa las lucrurile asa cum sunt, sa descopar pacea in mijlocul supararilor si al dezamagirilor vietii, printr-o atitudine de acceptare. Imi aduc aminte de cat de atasata eram de ideea actiunii, de faptul ca tot timpul imi gaseam o ocupatie, ca aveam nevoie sa umplu fiecare moment cu o activitate.

…… Intotdeauna am simtit ca este extrem de important sa nu precupetesc nici un efort si sa fac “ceea ce trebuie”. … Ce fetita buna eram! Dar acum , sub presiunea bolii, simt ca viata mea devine mai simpla, mai clara, mai incapatoare – mai degraba aerisita decat incarcata.” (pg. 406 – 407, Editura EF Publishing 2005)